Tag Archives: ganduri

Strada Amintirii

incepem cu vremea

E undeva prin Bucureștiul ăsta mare. Când mă pierd de mine însămi știu că pot să poposesc aici și să-mi reamintească ei, bunicii adoptivi de capitală, că am uitat să ridic privirea din pământ.
Începem cu trivialități, le e lor mai ușor să mă citească. Știu că vin la ei când sunt liniștită, dar ușor plutitoare în derivă. Desenăm naiv printre norii pufoși și ne revenim ușurel la traiectoriile definite.

Dnul Z.

“Ai văzut Eurovisionul? Au avut un spectacol frumos ai noștri. Câștigătorii m-au emoționat. Oamenii ăștia sunt pierduți pe viață”. Voiau, desigur, să facă aluzie la Conchita care nu e nici… nici… dar nu au vrut să fie tranșanți. Oameni delicați, deosebit de atenți cu cuvintele. Uite, de asta îi ador. Când îmi mai revin de printre mușcate, trecem grav la politică. Ne aliniem pe aceleași direcții, mi-s dragi de nu-mi încap în piele. Îi ascult și zâmbesc cu întreaga-mi ființă.

Am venit cam pe neașteptate, iar doamna Z. se scuză ca are doar capșune cu înghețată, nu a avut timp să bucătărisească ceva cald la cuptor. E o scumpă. Îmi arată sursa inspirației, colecția strânsă în Maroc “Le Guide Cuisine” și ce rulouri vrea să încerce. Hipsterul din mine tresare de bucurie la vederea revistelor prăfuite cu design vintage. 🙂 Apoi îmi arată timid un interviu publicat de curând într-un volum lila: ” Despre arta păpușarilor. Dialoguri cu maeștrii scenei”.

Dna Z

Ajungem la planuri și călătorii. Evident că încape aici, până la devorarea desertului, o mică povestioara despre peripețiile de a traversa Spania înainte de 89′ și cele 2 familii de români întalnite la Madrid. Le-ar plăcea să vadă Istanbulul, Roma, dar se tem de efortul prea mare. În timp ce simt zvâcul de aventurier încă verde-n dânșii, proiectez călătorii și descoperiri viitoare pentru mine. Aici e cheia. Asta te ține zdravăn. Energia asta vie, pozitivă de a cunoaște.

Mă caut deseori în tot felul de oglinzi. Cred că preferata mea va rămâne cea din Strada Amintirii. Are un aer de autenticitate pe care nu-l regăsesc în alte parți. Oglinda asta e vie. Revin cu drag la liniștea împărtășită cu oamenii ăștia frumoși. Domnii Z. sunt balsam pentru suflet.
Exact ce-mi trebuia.

Bun venit!

Tatăl meu e mai mult plecat.
Nu cu sorcova, deși unii așa ar susține, ci cu treabă. Mi-e mai mare dragul să ajung la aeroport la sosiri și în așteptarea-mi lungă să mă hrănesc cu bucuria altor regăsiri emoționante: mămici cu pitici, bunici cu nepoți, e fain.
Cu semnul meu ținut țanțoș am făcut câțiva domni obosiți de căratul bagajelor să-și descrețească frunțile pentru moment.

Una bucată tătic pierdut și regăsit pe aeroportul Henri Coandă.
Semnați aici, vă rog 🙂

Elefanții

Cum să scrii despre elefanți? Sunt prea mari. Asta e ideea, nu-i poți cuprinde.
Vei face puzzle din frânturi, iar de restul se va ocupa imaginația. Las-o să zburde și să conecteze puncte, forme, idei și bănuieli. Ochi mici, urechi năzdrăvane, vibrații grave.

Îmi plac elefanții. Mai ales cei din anumite camere. Îi simți.
Elefanții-s grațiosi grație gabaritului gigantic garantat de grandomaniile gratuite.
Acrobații? Nici gând. Magnetic te cheamă să-i descoperi. Nonverbal și chiar fără de mișcări ample. Subtil, profunzii colosali comunică mai multe prin priviri decât ai tu timp să procesezi.

Sunt imuabili și pasivi până le stârnești curiozitatea. Te apropii. Ce nu știi tu e că nu-i poți îmbrățișa. În momentul acceptării, ei dispar.
Dragi să-ți fie și n-ai să le-o poți arăta.

Till death do us part?

Știi clipele alea cand ieși din tine?

Mie mi se întamplă uneori. Cel mai recent când eram în mașină, nu conduceam, așa că puteam medita. Am ignorat muzica, am lăsat la o parte bucuria clipei de a fi și m-am sustras prezentului. Câteodată mă vad din exterior și gândesc multe lucruri. Mă întreb dacă alții au asemenea liniști sau neliniști. În cazul de față, liniștea prea binelui din clipă m-a transpus în exterior. De ce oare? Ce să fac, ce să văd? Pe mine fericită și zâmbind, ținând de mână un om drag.

Eu nu vreau sa mor. Cum de am ajuns la tema asta? Nu am habar. Nimic din energia pozitivă a zilei ce se terminase nu anunța un asemenea zbucium. E cumplit să simți că ești om. Ești neputincios și nu-ți știi întotdeauna rostul. Ce e dincolo de ființă? Există neființă?

Eu nu vreau sa mor. Sau, dacă nu e posibil altminteri, accept un compromis. Corpul îmi poate muri, dar îmi doresc luciditatea gândirii chiar și când aceasta nu va mai avea un suport material.
M-am gândit apoi la bunicul, îmi era asa de drag! Mă întreb dacă îmi poate citi gândurile, când sunt și eu de acord cu asta, bineînțeles. Mi-ar plăcea să știu că zâmbesște când îl încălzesc cu rememorări de scene din copilărie. Concursul de păpat tot. Ghiozdanul care trebuie umplut. Somnul de voinicie. Ordinea și prioritizarea acțiunilor. Planul. Organizarea – asta e cea mai de preț povață primită de la bunic.
M-am îndepartat de la moarte. Pare neagră. Dar dacă e nicicum? Poate la un moment dat, pur și simplu nu mai ești. Așa că nu poți să știi cum e să mori.

Eu nu vreau să mor. Și nu vreau ca cei dragi sa moară. Îi vreau ocrotiți de dragostea mea. Povești de adormit copiii? Aș vrea să nu fie așa. Vreau dragoste, magie și viață.

Până la momentul mult prea dramatizat, haideți să urmărim un scurt film de animație cu și despre Moarte.

MORTYS from Bad Kidow Company on Vimeo.

Viața o vorbim mereu. Într-o notă mai jovială, voi cum vedeți Moartea?