Știi clipele alea cand ieși din tine?

Mie mi se întamplă uneori. Cel mai recent când eram în mașină, nu conduceam, așa că puteam medita. Am ignorat muzica, am lăsat la o parte bucuria clipei de a fi și m-am sustras prezentului. Câteodată mă vad din exterior și gândesc multe lucruri. Mă întreb dacă alții au asemenea liniști sau neliniști. În cazul de față, liniștea prea binelui din clipă m-a transpus în exterior. De ce oare? Ce să fac, ce să văd? Pe mine fericită și zâmbind, ținând de mână un om drag.

Eu nu vreau sa mor. Cum de am ajuns la tema asta? Nu am habar. Nimic din energia pozitivă a zilei ce se terminase nu anunța un asemenea zbucium. E cumplit să simți că ești om. Ești neputincios și nu-ți știi întotdeauna rostul. Ce e dincolo de ființă? Există neființă?

Eu nu vreau sa mor. Sau, dacă nu e posibil altminteri, accept un compromis. Corpul îmi poate muri, dar îmi doresc luciditatea gândirii chiar și când aceasta nu va mai avea un suport material.
M-am gândit apoi la bunicul, îmi era asa de drag! Mă întreb dacă îmi poate citi gândurile, când sunt și eu de acord cu asta, bineînțeles. Mi-ar plăcea să știu că zâmbesște când îl încălzesc cu rememorări de scene din copilărie. Concursul de păpat tot. Ghiozdanul care trebuie umplut. Somnul de voinicie. Ordinea și prioritizarea acțiunilor. Planul. Organizarea – asta e cea mai de preț povață primită de la bunic.
M-am îndepartat de la moarte. Pare neagră. Dar dacă e nicicum? Poate la un moment dat, pur și simplu nu mai ești. Așa că nu poți să știi cum e să mori.

Eu nu vreau să mor. Și nu vreau ca cei dragi sa moară. Îi vreau ocrotiți de dragostea mea. Povești de adormit copiii? Aș vrea să nu fie așa. Vreau dragoste, magie și viață.

Până la momentul mult prea dramatizat, haideți să urmărim un scurt film de animație cu și despre Moarte.

Viața o vorbim mereu. Într-o notă mai jovială, voi cum vedeți Moartea?